Mărturia unui copil care n-a mai fost niciodată același
Era 1992. România abia învăța ce înseamnă libertatea. Dar într-un colț uitat de lume, în Flămânzi, județul Botoșani, libertatea avea să capete o altă față. Una rece, tăcută, nepământeană.
Radu avea 13 ani, păr mereu ciufulit și o minte ageră, poate prea ageră pentru satul în care trăia. Citea Jules Verne pe ascuns și învăța să repare radiouri vechi din piese de televizor. Într-o seară de sfârșit de toamnă, cu frunzele plesnind sub pași și miros de pământ ud, ceva s-a schimbat pentru totdeauna.
„Pe la 11 fără un sfert, s-a dus curentul în tot Flămânziul”, povestea el ani mai târziu. Nu era o pană normală. Nu se auzeau transformatoare pocnind. Totul a fost ca un clic invizibil, o respirație oprită de cineva care privea de sus.
Radu era afară. Scăpase de sub supravegherea bunicii. În mâini avea o lanternă veche, cu baterii făcute să țină „dacă le loveai de colțul mesei”. Când a luminat spre câmp, în loc de iarba înghețată, a văzut umbra unui disc uriaș, tăcut, plutind jos, atât de jos încât părea să atingă linia gardului din capătul livezii.
„Nu se mișca. Niciun sunet. Era ca și cum aștepta ceva. Sau pe cineva.”
Lumina lanternelor vecinilor nu mai funcționa. Ceasurile mecanice se opriseră. Chiar și câinii — câinii care lătrau la o frunză — acum tăceau. Până și greierii amuțiseră.
„Am simțit o greutate în piept, ca o presiune care mă ținea pe loc. Apoi m-a luat o durere în ceafă, și simțeam că dacă mai stau o secundă, o să explodez sau o să urlu. Dar n-am făcut niciuna. Am privit.”
Din partea de jos a discului, un fascicul vertical, alb-albăstrui, a început să pulseze ritmic. În liniște. Într-un ritm care nu semăna cu nimic uman. Și atunci a văzut „ceva” în interior. Trei siluete, prea înalte pentru a fi oameni, prea tăcute pentru a fi animale. Nu mișcau decât capetele. Capete mari, disproporționate. Și toate priveau... în jos. Spre el.
Radu a leșinat. S-a trezit dimineață, într-un șanț, cu hainele uscate și un zgomot în urechi ca o frecvență joasă, continuă. Nu și-a amintit cum a ajuns acolo. Dar mâna lui stângă avea o urmă rotundă, ca o arsură mică, simetrică. N-a spus nimănui, o vreme. Doar a tăcut și a început să deseneze. Mereu același disc. Mereu aceleași ochiuri. Mereu același fascicul.
Vecinii au zis că „a fost o cădere de tensiune”. Autoritățile au dat vina pe o defecțiune la transformatorul de la Bucecea. Dar ce transformator ar putea opri câinii? Ce fel de defecțiune face ceasurile mecanice să se oprească? Ce fel de pană lasă o urmă arsă în forma perfectă a unei spirale?
Anii au trecut. Radu a crescut, a plecat, a tăcut. Dar din când în când, în câte o noapte rece, își mai amintește. Și desenează. Mereu același lucru.